Conectează-te 
Ce sunt banii? Sunt doar niște bucăți de hârtie sau de metal în care credem absolut.
Fără credința noastră, banii devin iar simple bucăți de hârtie.
Oare cum ne-a dresat societatea să credem în bani? Oricum a făcut-o pentru mulți a reușit mai bine decât cu alte subiecte, cum ar fi iubirea sau Dumnezeu.
Cu toate astea, banu-i ochiul dracului spune un proverb românesc.
Tentează, ispitește, te face să-ți vinzi sufletul. Care suflet?
Dacă ne descălțăm de toată filosofia asta, și ne uităm în portofel, la hainele din dulap sau ne ducem la frigider, realitatea se schimbă. Toți iubim banii, toți vrem să avem bani, pentru că ei sunt suportul ultim al existenței. Fără bani ești cerșetor pe stradă. Lumea nu se mai uită la tine, pentru că nu vrea să-și strice ziua, nu se oprește pentru că nu vrea să-ți audă povestea, trece repede să nu te miroasă, că presupune că ești un împuțit.
Te dispețuiește că ești leneș și de asta ai ajuns acolo. Dar să ne imaginăm că pentru mulți oameni norocul nu a fost pus în buchetul ursitoarelor. O boală, o tragedie în familie, încrederea în oameni care te-au înșelat, frica sau alți balauri pe care toți îi avem cumva în mintea noastră, toate acestea te pot arunca pe străzi. Banii sunt plasa noastră de argint în care sperăm să plutim peste lucruri.
Primul ban de care îmi amintesc era acela pus sub o foaie de hârtie și frecat ușor cu capătul bont al creionului chimic. Bunicul mă învăța cum să scot stema țării pe hârtie.
Uneori ne jucam de-a ștampilele și dacă umezeam puțin stema noastră de chimic arăta destul de originală. Bunicul îmi făcea acte de proprietate pe pământurile care fuseseră odată ale nostre: balta, viile, dealurile cu bumbac și tutun. Îmi spusese atâtea povești, că îl rugasem să-mi dea mie, așa cum Regele îi dăduse străbunicului meu, hârtiile de proprietate. Nu-i păsa nimănui ce făceam noi cu moneda de un leu și creionul chimic, pământurile erau atunci ale CAP-urilor comuniste. Nimeni nu mai credea în hârtii de proprietate, erau doar un joc de copil.
A doua amintire a banilor era prin anii 80 când pe frigider se stivuia un teanc de sute albastre.
Nimeni nu mai știa câte sunt.
Mama lucra, tata lucra. Tata lucra zi și noapte la Canal, construia poduri în timpii imposibili ai marelui cincinal comunist. Tata făcea realizările mărețe ale lui Ceaușescu. Era plătit foarte bine. Dar plata este mereu un lucru relativ.
Pleca de acasă la 5 dimineața și venea acasă noaptea, după 10. De multe ori nici nu-l vedeam, o întrebam pe mama dacă tata a venit sau nu. Eu știam dimeneața că a fost acasă, că miroasea frumos a ouă ochiuri, mic-dejunul lui preferat. La lună banii se stivuiau pe frigider.
Nu prea aveam ce să facem cu ei. Magazinele erau goale, aproape totul era pe rație. Familia noastră de patru persoane avea: 1 litru de lapte pe săptămână, 2 kg de făină, 1 kg de zahăr, 1 litru ulei, 30 de ouă.
Iarna mergeam uneori în concediu, o săptămână cu biletele primite prin sindicat. Vara mergeam în Mamaia și mâncam duminica friptură și profiterol la restaurant.
Mama avea pantofi Guban, aveam servicii de masă frumose cu cobalt, pahare de cristal Bohemian, mobilă din lemn masiv, tapet lavabil care era ultimul răcnet.
După Revoluție, nu a mai vrut nimeni să construiască poduri și șosele în România.
Sau ce s-a construit s-a dat prin licitații frauduloase mafioților italieni care au contribuit la ceafa grasă a clasei politice românești. Așa s-a construit capitalismul, prin birouri, plicuri cu bani, corupție. Banii circulând prin buzunare oneroase au pulverizat teancul de sute albastre de pe frigiderul familiei. Tata a ajuns șomer.
Eu am plecat la facultate.
Ca să-mi cumpăr cărți mâncam doar ciorbe sau doar garnituri la cantină.
Luni întregi de varză călită cu piure de cartofi. Era foarte bun! În primii doi ani am pierdut aproape 20 de kilograme și am ajuns în spital. Dar nu-mi păsa prea tare de bani. Eram frumoasă așa slabă. Ai mei pierduseră mașina pentru care depuseseră banii ani la rândul. Când le-au returnat banii, mama a luat cu ei stofă pentru două fuste. Le numeam Mașinile mele, una neagră și una indigo.
Când studiezi filosofie aflii că banii nu contează, că omul are plăceri spirituale, că ești desprins de materialitatea jegoasă a lumii. După ce am terminat facultatea, ajungând să fiu profesor titular, statul mă răsfăța cu echivalentul a 25 de dolari!
Eii, Seneca ar fi fost mândru de mine, ca să nu mai spun de vegetarieni și vegani.
Cartofii și merele de peste Prut cumpărate din Piața Alexandru în Iași erau cam tot ce se putea lua din salariu.
Casă? Copii? Frigider? Familie? Vise. Cu cinci locuri de muncă reușeam să supraviețuiesc financiar.
Din carterele muncitorești ieșene tinerii se scurgeau către Grecia și Turcia la mijlocul anilor 90.
Fără bani nici măcar la un suc cu prietenii nu puteai ieși.
Fără bani te simți dezbrăcat, jefuit, gol, singur. Și atunci începi să crezi cu adevărat că această minune arătată pe hârtie este ceea ce-ți face posibilă viața.
