Ce m-a mirat poate cel mai mult în Anglia

Dacă m-ar întreba cineva ce m-a mirat cel mai mult în Anglia, ce mi s-a părut ieșit din comunul cu care am venit obișnuit din România, aș răspunde fără să clipesc: ușurința cu care mulți englezi pe care i-am întâlnit vorbesc despre problemele lor de viață.

Și nu mă refer la subiecte gen Brexit, probleme legate de bani sau că s-a certat cu soția, ci la aspecte foarte intime, pe care noi, românii, le auzim doar în bârfe sau din gura celor de care suntem foarte apropiați.

Subliniez că este o părere ce are la bază doar o experiență personală.

Aveam câteva săptămâni de când sosisem în Anglia, lucram în mutări, mă chinuiam să pricep ce se întâmplă în jurul meu și să mă așez și eu pe un drum.

Firma la care lucram presta mutări doar pentru companii sau instituții publice. Eram într-o clădire uriașă din Croydon, pe care o goleam, pentru că urma să fie dărâmată. Nu era o treaba grea și încercam să o fac cât de bine puteam.

Foremanul, supervisorul meu de atunci, era un englez simpatic, vorbăreț, glumeț, atât timp cât treaba mergea bine.

A vazut că-mi dau silința, că mă descurc, m-a întrebat ce-i cu mine, de unde am aterizat și mi-a spus: îmi place cum muncești, rămâi așa, că o să avem mult de treabă aici.

Ca român, obișnuit cu viața de acasă, am zâmbit și am luat-o ca pe o șmecherie motivațională ieftină.

Mai târziu, din întâlnirile cu mulți alți șefi englezi, mi-am dat seama că nu se feresc și nu consideră o slăbiciune, ca șef, să laude sincer. Să-ți spună, chiar și în cazul unor chestii simple, „bravo, ai făcut o treabă bună!”.

Sincer vă spun, de multe ori m-a impresionat faptul că efortul pe care îl făceam într-o zi nu era trecut la categoria „păi asta tre’ să faci ca angajat.”

Evident că nu a fost întotdeauna așa și știu că fiecare are exemple cu fel de fel de șefi de doi lei, care le-a făcut zile fripte. Dar, pentru mine, de cele mai multe ori a fost așa și am realizat că, dacă îți faci treaba bine, trăiești în altă poveste, în altă cultură a muncii.

Să revin la foremanul meu, pe care îl chema, și îl cheamă încă, Danny.

Un englez la vreo 50 de ani. Când s-a terminat prima zi de muncă și microbuzele firmei ne așteptau să ne ducă înapoi la sediu, Danny m-a întrebat unde stau. I-am spus unde și mi-a zis: n-are rost să te mai întorci la firmă și să iei metroul. Ești în drumul meu, te las eu în zona în care stai.

Pe drum, vorbeam, pentru că englezilor le place să vorbească. La un moment dat m-a întrebat și am să încerc să redau dialogul nostru cât mai fidel:

– Tu ai copii?

– Da, doi, o fetiță și un băiat.

– Sunt aici?

– Nu… abia am ajuns eu.

– E greu să fii departe de ei. Și eu am trei copii, două fete și un baiat.

– Nepoți?

(a început să râdă)

– Nu prea. Fata mea cea mare e lesbiană. Știam că e lesbiană, mi-am dat seama. La 15 ani n-avea pe nimeni, la 20 n-avea pe nimeni, se apropia de 30 și n-avea pe nimeni. Dar n-am vrut să forțez lucrurile. Acum vreun an, ne-a invitat la restaurant, pe mine și pe maică-sa, și ne-a prezentat-o pe prietena ei. Era foarte emoționată din cauza mea. Că maică-‘sa o știa, dar n-a vrut să-mi spună. Ce poți să-i spui? E copilul meu, asta-i viața.

(și-a aprins o țigară și a continuat)

– Fiica-mea mijlocie cred că tot lesbiană e. Așa cred eu. Mă aștept să mă invite și ea la restaurant. Am doi nepoți de la băiat. El a divorțat de prima nevastă, dar copilul a rămas la el.

Stăteam lângă el în mașină, pe „locul mortului”, și mă uitam prin parbriz ca prostu’. Ziceam și eu: „yes, of course”, „oh!”, „at least you have…”. Mă gândeam, ăsta-i nebun? Cum naiba l-au angajat? El turuia fără nici o jenă, nu ca omul care simte nevoia să se destăinuie în fața unui necunoscut, ci doar așa, să mai vorbim una-alta.

Multă vreme după episodul ăsta, mă gândeam că m-a mințit, că făcea glume cu mine. Dar era un om de nota zece, foarte corect, muncitor, un camarad, nici nu simțeam că mi-e șef.

Apoi, din slujba în slujbă, am întâlnit alți și alți colegi englezi, care îmi povesteau, de parcă ne-am fi cunoscut de o viață: eu am fost drogat, Bogdan, am avut probleme mari cu drogurile, și acum încă am; nevasta m-a părăsit pentru că dădeam toți banii la pariuri, sunt nebun cu pariurile; am făcut cinci ani de închisoare, pentru că l-am înjunghiat pe unul într-un pub. Noroc că n-a murit, am fost un prost.

Vorbeau cu o lejeritate, nu prostească, ci ca oamenii care păreau că au înțeles unde au greșit.

Cel mai mult m-a impresionat un tânăr, cam de vârsta mea, care fusese mulți ani dealer de droguri. Provenit dintr-un mediu foarte sărac, asta a fost „șansă” pe care o întâlnise în visul său de a avea mulți bani.

„Vinerea, sâmbăta, cand ieșea lumea la distracție, făceam cam 3-4 mii de lire curat. Nu m-a prins niciodată poliția, dar mă gândeam de ceva vreme să renunț. Am renunțat în momentul în care băiatul meu mi-a spus că vrea să se facă dealer.”

Băiatul de care vă povestesc, un băiat blond, slăbuț, peste care drogurile lăsaseră urme adânci, muncea cu mine pe șantier.

Spărgeam amândoi, cu pickamerul, stâlpi de beton băgați în pământ, pentru 500 de lire pe săptămână.

Bani pe care, cu câțiva ani în urmă, el îi dădea pe o șampanie în club. Îmi arăta pozele pe care le avea în telefon și m-am convins că nu mințea.

Cu ani în urmă, soția divorțase de el, se recăsătorise. Ce m-a impresionat era faptul că era foarte dedicat când muncea și, mai ales, că lupta să schimbe imaginea pe care copiii lui o aveau despre el. Avea dreptul să îi viziteze o dată la două săptămâni și mai toți banii și-i cheltuia pe mici excursii în care mergea alături de ei.

Și-mi amintesc cum, după primele luni de muncă în Londra, când lucram încă în mutări, un bun prieten, care mă ajutase să intru în acel loc de muncă, m-a întrebat: Cum e, cum ți se pare? Și i-am zis exact ce credeam: e bine, oamenii sunt în general faini, politicoși, te ajută.

Iar el a zambit și mi-a spus: dar tu știi cu cine lucrezi? Mulți sunt foști pușcăriași. De asta vin aici, că-s primiți.

Viața în Anglia e grea? Măcar transferul de bani acasă să fie ușor.

Rapid, ieftin și sigur. Cu TransferGo.