O comunitate aparte de români în Anglia

Viața în străinătate nu e ușoară. Nici viața celor de acasă nu e ușoară. De fapt, viața în general pare făcută în așa fel încât să nu fie ușoară.

Aproape zilnic întâlnesc colegi români supărați. Supărați pe scăderea lirei, supărați pe vecinii cu care împart casa ori apartamentul, supărați pe soție, pe soț, pe prieteni, pe politicieni, pe englezi, pe irlandezi, pe locul de muncă, pe lipsa locului de muncă. Și lista supărărilor se poate întinde la nesfârșit.

Nimic anormal, face parte din viață.

Și eu am supărările mele și tu ai supărările tale. Chiar și Camelia are supărările ei. Pe Camelia, Camelia Popa, pe numele întreg, am întâlnit-o întâmplător, sau poate nu, aici în Londra. Ce știu sigur e că, după ce am întâlnit-o, supărările mele au fugit, rușinate.

Dacă nu o cunoști, sau dacă nu te lasă să o cunoști, Camelia îți dă senzația că tocmai ai stat de vorbă cu cel mai vesel om din lume. Râde, glumește, e tonică, plină de optimism. Te ascultă și se oferă să ajute, ca și cum ar avea tot timpul și disponibilitatea din lume. Și poate de aici puterea ei de a înfrunta ceea ce viața, cinică cum e, varsă în sacul cu supărări pe care îl purtăm fiecare în spate.

„Lasă-l cu mama lui. Nu ai voie să te joci cu el.”

Am vorbit cu Camelia vreo două ore, la început glumind, făcând haz de diferitele necazuri din comunitatea românească sau planuri pentru fel de fel de evenimente. Apoi, o ușă mică s-a deschis și am cunoscut-o pe cealaltă Camelia. Vă mărturisesc că a fost una dintre cele mai apăsătoare discuții pe care le-am avut vreodată.

După ce ne-am despărțit, mi-am aprins o țigară, am stat minute bune și am încercat să intru în lumea ei.

Să-mi închipui cum este să ai un copil cu un handicap sever, care nu va trăi niciodată ceea ce noi numim, cu nostalgie, copilărie. Cum e să ai un copil dorit, așteptat, iubit, care se naște prematur și care, în ciuda pesimismului medicilor, se agață de viață și supraviețuiește, printr-o minune. Din păcate, nu e minunea din povestea în care toți au trăit fericiți până la adânci bătrâneți. Nu, copilul tău are doar o jumătate de creier. Are pareza, are dureri, are multe alte lucruri pe care le vei afla pe parcurs.

Încercam să-mi închipui cum e să te usture inima când privești un pui de om, fără absolut nici o vină, chinuindu-se atât de tare. Și cum te întrebi, de mii și mii și mii și mii de ori: „de ce?”.

Un accident, se mai întâmplă, îți răspunde, cinică, viața. “Vrăji, blesteme!” – murmură babele în broboadă. „Doamnă, nu numai al dumneavoastră e handicapat. Toți care vin aici sunt handicapați. Facem și noi ce putem”, ți se spune pe holurile reci din spital.

„Hai, Cosmin, lasă-l pe băiețel cu mama lui, n-ai voie să te joci cu el!”, auzi mămicile în parc, în timp ce-și trag odraslele din preajma copilului tău.

Pentru că al tău copil are pareza. Râde ciudat, în foarte puținele momente când râde. Nu-și poate controla saliva, trebuie șters mereu cu șervețelul. Și nici nu vorbește, scoate doar niște sunete, al căror sens tu îl știi pe de rost. Dar ceilalți nu știu, și nici nu vor să știe, că poate suntele acelea înseamnă curiozitate, plăcere, bucurie. Atât de puțină bucurie, după nopți și zile de chin. Dar pentru ei e o sperietoare, un handicapat, un ciudat. Hai să fugim de ciudățenii! Să nu lăsăm copiii noștri în preajma lor, să nu care cumva să viseze urât noaptea.

Cum e să nu-l poți strânge în brațe

După ce am vorbit cu Camelia, mă gândeam la tot ce mi-a povestit și am continuat să mă întreb: cum e să ai un copil sufocat de durere, pe care  să nu poți, uneori, nici măcar să-l strângi la piept, pentru ca până și acest gest de afecțiune îi provoacă suferințe fizice insuportabile. Cum e să treci, alături de el, prin momente când nici morfina nu-și mai face efectul în fața durerii. Cum e să te dai cu capul de pereți, la propriu, să vrei să scoți viața din tine, să i-o dai lui și să nu poți. Cum e atunci când ești pe marginea prăpastiei și urli: Nu, Doamne, decât atâta suferință, mai bine ia-l la tine!!

Și, totuși, să nu-ți pierzi mințile, să găsești puterea să continui, să lupți, să crezi în șansa copilului tău și în datoria pe care o ai.

Umilința doare la fel de mult ca boala

Ce poate fi mai greu de atât, mă întrebam. Ce poate fi mai mult de atât, pentru un parinte?

Iar viața, cinică, a răspuns, rânjind: să ai nu unul, ci doi copii cu dizabilități. Din păcate, are dreptate viața, în cazul Cameliei. Plusăm? Se poate și mai greu de atât? Se poate, dar îți trebuie o inimă cât cerul de mare. Pe lângă imensa… nu știu cum să o numesc, povară, datorie? De a lupta pentru copiii ei, Camelia nu s-a ferit să ia în spate și poveștile și problemele altor și altor familii de români, care trec prin aceeași durere imposibil de pus în cuvinte. Spatele ei era bine tăbăcit, câteva dureri în plus nu mai contau.

De la ea am aflat că în Anglia există o comunitate aparte de români. De oameni care își trăiesc suferința cu discreție și care se strâng unii în alții. Pentru că doar ei știu prin ce trec și au mare nevoie unii de alții.

Sunt părinți veniți aici cu un singur scop: o viață un pic mai bună pentru copiii lor.

Și când spun mai bună, nu mă refer doar la posibilul acces la un tratament sau la o terapie mai evoluată. Minuni se întâmplă rar sau niciodată. Deși cu toții speră în minuni, acești părinți caută măcar o viață în care societatea să nu îi privească ca pe niște ciudați și să nu îi umilească. Umilința doare la fel de mult ca boala.

Unul muncește pe brânci. E cel norocos.

Nimeni nu știe un număr exact. Comunitatea aceasta de care vă povestesc numără câteva sute de familii sau părinți singuri, veniți din toate colțurile României. Unii dintre ei au lăsat în urmă cariere sau servicii foarte bune, pentru a scăpa de umilința și neputința pe care le resimțeau acasă.

„Să nu crezi că lucrurile sunt perfecte  în Anglia, dar sunt la ani lumină față de România. De asta, cei care pot, vin aici sau merg în alte țări pe care le numim civilizate. Știi cum arată în general viața lor? Unul muncește pe brânci, de regulă cel care are șansa sau pregătirea să câștige mai mult, pentru că tratamentele, terapia sunt foarte scumpe. Ăla e cel norocos. Celălalt stă cu copilul sau copiii, 24 de ore din 24. Când ai un copil cu dizabilități, programul nu se termină nici la 6, nici la 8 seara. Avem cazuri, în comunitatea noastră, de copii legați la butelia de oxigen 24 de ore pe zi. Avem copii hrăniți artificial, prin tuburi. Avem copii cu crize puternice de epilepsie. Când va fi urmatoarea criză? Nimeni nu știe. Sunt niște aparate care te pot anunța, cu vreun minut înainte, că apariția unei crize e posibilă, dar sunt foarte scumpe pentru posibilitățile multora dintre părinți”, mi-a povestit Camelia.

Banii…

Și plăcerea, și durerea se învârte în jurul lor. De unde să-i iei?

Sistemul medical și educațional britanic îți oferă un sprijin, o bază, dar, cel puțin în cazurile grave, e departe de a acoperi nevoile unor astfel de familii. Pentru că familia, și nu doar copilul, e afectată, în ansamblul ei.

O picătură într-un ocean cu apă, dar din acest motiv, Camelia a făcut o asociație, dupa modelul charity.

„G&E in a bottle” se numește, iar această asociație încearcă să atragă un sprijin financiar pentru copiii români cu dizabilități care trăiesc în UK. În acest sens, s-a creat și un grup pe facebook, „Pulbere de stele”, în care părinții acestor copii să primească nu doar informații, dar și sprijinul psihologic, omenesc, mâna pe umăr de care au mult mai multă nevoie decât ne putem închipui.

Pentru că nimeni, în afara lor, nu poate înțelege cu adevarat prin ce trec.

Reclamată de șefa ei româncă

Tot Camelia mi-a povestit câteva episoade din interior. M-a avertizat: să nu crezi că acesti părinți sunt niște cerșetori care stau cu mâna întinsă și se folosesc de boala copiilor lor. Din contră, până și în grupul nostru închis, de multe ori, aflu mult prea tarziu problemele pe care se chinuie să le rezolve singuri.

„M-a sunat într-o zi o mămică, plângând în hohote și tot scuzându-se. Ce pățise? Copilul ei era programat la o intervenție chirurgicală. Deci intervenție chirurgicală, nu o vizită la dentist. O ducea atât de greu cu banii, încât, când a văzut că un taxi până la spital o costă 70 de lire, s-a gândit să folosească transportul în comun. Adica să schimbe două trenuri și trei metrouri, cu un copil cu handicap grav după ea, programat pentru o intervenție chirurgicală. A realizat că e un efort urias pentru copil și mă sunase, și se tot scuza, să o ajut să poată să-i facă măcar drumul mai ușor copilului.

Un alt exemplu, o familie cu un copil  bolnav de autism. Au venit aici la niște rude, care s-au oferit să îi ajute. Știi cum e. Vii de acasă, nu fără bani, ci înglodat în datorii. Munceau amândoi de le săreau capacele, rotindu-se în ture și lăsând câteodată copilul în grija rudelor. Copilul se simțea din ce în ce mai rau, țipa și se lovea cu capul de pământ. Ăsta era modul lui de a arăta că se simte extrem de rău în acel mediu. Mai tarziu, au aflat că cineva din rudele la care stăteau pur și simplu râdea atunci când copilul avea aceste crize. Erau disperați să se mute undeva singuri, puteau acoperi cheltuielile de chirie și întreținere, dar nu aveau banii necesari pentru depozit.

O altă mămică a fost reclamată chiar de șefa ei, tot româncă, cum că ar fi beneficiat pe nedrept de un ajutor din partea statului britanic pentru copilul care avea un handicap. De ce această reclamație? Pentru că mamica de care-ți spun nu a vrut să mai muncească pentru patroana respectivă. Timp de opt luni a fost sub anchetă, i s-a oprit ajutorul, pentru ca, în final, să se constate ca reclamația era total falsă. Au fost zile în care am mancat doar pâine cu unt, așa mi-a spus acea mămică și o cred.

Astea sunt probleme de zi cu zi, din viața unor oameni care nu-și mai doresc nici cariere, nici mașini, nici vile acasă. Vin aici și luptă doar pentru o viață decentă alături de copiii lor. De asta încercăm să facem cumva să-i ajutăm, să creăm un fond special, pe care să-l putem folosi în astfel de cazuri. Stiu că toată lumea are probleme, că doar cei mai mulți dintre noi nu venim aici de bine ce era acasă, dar cazurile acestea sunt cu totul și cu totul speciale”.

Îmi doresc să știu că se vor descurca singuri

În finalul discuției noastre, am întrebat-o pe Camelia la ce visează noaptea, când îi veghează, ce-și dorește ca părinte a unor copii cu dizabilități.

„Să știu că vor trăi într-o lume care să-i accepte. Să nu-i umilească, nici să-i privească cu milă. Să le ofere șansa să-și găsească și ei un loc în lumea asta. Cel mai mult îmi doresc să știu că se vor putea descurca singuri”.

Că se vor putea descurca singuri, atunci când părinții lor vor pleca în pulberea de stele. După o viață pe care le-au închinat-o lor, copiilor care nu au avut șansa să se nască ca ceilalți copii.

Dar asta Camelia nu a mai spus-o.

Pentru donații în contul Asociației:

Barclays Bank
Sort code: 20-35-93
Acc: 40343447

Viața în străinătate este grea? Măcar transferul de bani să fie ușor și fără costuri ascunse. Trimite bani acasă cu doar o.99 comision fix, indiferent cât trimiți.