Conectează-te 
Câinii sunt cel mai bun mijloc de socializare, mai ales când ești teleportat într-altă lume. Dar, atenție, câinii sunt un lux în străinătate, și asta nu doar din cauza timpului pe care îl necesită, dar costurile veterinare și asigurările sunt foarte mari.
Așa că vă rog să vă gândiți de două ori dacă sunteți cât pe ce să cedați la rugămințile copiilor.
Iar soluția de a-l abandona în Ro când v-ați săturat de el nu-i deloc okay.
În fine, ideea mea era că având un câine am cunoscut mulți oameni și m-am împrietenit cu câteva englezoaice, mame de căței ca și mine. Zic mame că în documente câinele meu are numele meu de familie.
Inițial am fost patru în grupul nostru, toate cu cățeluși de câteva luni care se zbenguiau fericiți și care au rămas cei mai buni prieteni pentru anii care au urmat. Prietenele mele mi-au oferit posibilitatea să cunosc localnicii englezi așa cum sunt ei, să vorbim despre familii, soți, relații, prieteni, mâncăruri, concedii și toate mărunțișurile care fac deliciul pălăvrăgelii feminine.
Dar cum eu sunt un filosof postmodern, pentru mine pălăvrăgeala are o altă conotație. Vorbirea cotidiană, raportul asupra rutinei zilnice conțin mărgelele care ne decorează viața.
Iar viața privată este mai mult decât ceea ce se petrece între pereții individuali ai unei case, este felul în care noi acceptăm să trăim cu și pentru ceilalți.
În preajma Brexitului opiniile noastre, altfel foarte armonioase pe teme gen: bărbați, diete, sex, curățenie, au început să se diferențieze. Prietenele mele, cu o excepție au votat Brexit. Din motive diferite.
Prietena mea cea mai bună este foarte patrioată, a lucrat în armată și ideologia unei tări independente și suverane a prins-o foarte tare. Cealaltă cred că a fost mai mult influențată de mediul ei social, a spus că a votat așa, să vadă cum ar fi dacă, să sancționeze politica actuală, dar nu credea că va ieși Brexit.
După Brexit ne-am văzut la un grătar. Nu știu cum, emigranții au ajuns în conversație, și am constat că discursul demagogic le prinsese și pe ele.
Mi-au spus că nu le plac emigranții, adică ăia care nu sunt ca mine. Că eu sunt bună și m-am integrat, vorbesc limba muncesc etc. În loc să mă flateze, ceea ce am auzit m-a neliniștit.
Mi s-a părut nedrept să fiu specială printre alți emigranți, pentru că multă lume înceracă să facă exact cea ce fac și eu, adică să trăiască, să-și construiască o nouă acasă, să muncească și să-și crească copiii.
Acum câteva zile, am pus o întrebare pe Facebook: cum pot englezii, care au invadat jumătate de glob să se plângă de invazia altor emigranți?
Prietena mea a răspuns că și alte popoare au invadat, și cui nu-i place istoria sau politica britanică este liber să se care acasă.
Cu tot gustul amar de pe limbă, aș putea să recunosc o umbră de raționalitate: da, trebuie să-ți placă ceva ca să rămâi într-o țară, trebuie să aderi cumva la valorile ei. Dar de când (non-)valorile – create prin manipulare grosolană- și împărtășite de poate jumătate din populație (de văzut vârsta și nivelul de studii) au devenit definitorii pentru spiritul englez?
A cui este Germania, a lui Goethe, Bach, Brecht, sau a lui Hitler?
Răspunsul actual la dramele politice ale lumii arată că voința poporului nu este absolută. Grecii știau cu mai bine de 2000 de ani în urmă că democrația este o formă de tiranie, pentru că ei știau cum discursurile sofiștilor pot manipula masele.
Ieri, după postarea ei, ne-am întâlnit iar în parc cu câinii. Am vorbit despre câini, vreme, părinți, filme. Nu știu de ce nu am putut să-i spun ce cred și ce simt. M-am simțit lașă, tristă, infinit de tristă. Am simțit cum un zid începe să se ridice între noi. Acum două zile îi spusesem soțului meu că ar trebui poate să țin un jurnal al acestei prietenii, pentru că istoria ne va încerca în curând.
AUTOR: TEODORA MANEA
